cei doi: Lit. „ei”, adică Petru și Ioan.

comandantul gărzilor de la templu: Sintagma apare și în Fa 5:24, 26. În secolul I e.n., această funcție era deținută de un preot, primul ca autoritate după marele preot. Comandantul gărzilor avea responsabilitatea de a supraveghea activitatea preoților de la templu. De asemenea, el asigura ordinea în interiorul și în exteriorul templului cu ajutorul unui grup de leviți care îndeplineau rolul de forțe de ordine. Comandanții aflați în subordinea lui supravegheau activitatea leviților care deschideau dimineața porțile templului și le închideau seara. Aceste gărzi păzeau tezaurul templului, asigurau ordinea în rândul mulțimii și aveau grijă ca nimeni să nu intre în zonele cu acces restricționat. Leviții erau împărțiți în 24 de grupuri. Fiecare grup slujea prin rotație, câte o săptămână, de două ori pe an și avea, după cât se pare, un comandant care răspundea înaintea comandantului gărzilor de la templu. Comandanții gărzilor de la templu erau oameni influenți. Ei sunt menționați împreună cu preoții principali care au pus la cale uciderea lui Isus. În noaptea când Isus a fost trădat, ei au venit cu oamenii lor înarmați pentru a-l aresta. (Lu 22:4 [vezi nota de studiu], 52)

bătrânii: Vezi nota de studiu de la Mt 16:21.

Ana, preotul principal: Ana a fost numit mare preot în anul 6 sau 7 e.n. de către Quirinius, guvernatorul roman al Siriei, și a rămas în această funcție până în jurul anului 15 e.n. Chiar și după ce a fost destituit de către romani din funcția de mare preot, Ana a continuat, se pare, să exercite multă putere și influență ca mare preot onorific și să ocupe un loc de seamă în ierarhia evreiască. Cinci dintre fiii săi au deținut funcția de mare preot, iar ginerele său Caiafa a slujit ca mare preot aproximativ între anii 18 și 36 e.n. (Vezi nota de studiu de la Lu 3:2.) În Ioa 18:13, 19, se face referire la Ana ca fiind „preotul principal”. Același cuvânt grecesc, arkhiereús, putea fi folosit atât cu privire la marele preot în exercițiu, cât și la un membru proeminent din clasa preoțească, inclusiv la un mare preot destituit. (Vezi Glosarul, „Preot principal”.)

Caiafa: Unul dintre marii preoți numiți de romani. El a deținut această funcție mai mult timp decât predecesorii săi imediați datorită abilităților sale diplomatice. Caiafa a fost numit mare preot în jurul anului 18 e.n. și a rămas în funcție până în jurul anului 36 e.n. El a fost cel care l-a interogat pe Isus și care apoi l-a predat lui Pilat. (Mt 26:3, 57; Ioa 11:49; 18:13, 14, 24, 28) Aceasta este singura ocurență din cartea Faptele în care Caiafa apare menționat cu numele. În celelalte ocurențe din Faptele se face referire la el ca fiind „marele preot”. (Fa 5:17, 21, 27; 7:1; 9:1)

Nazarineanul: Vezi nota de studiu de la Mr 10:47.

țintuit pe stâlp: Sau „atârnat pe un stâlp (par)”. (Vezi nota de studiu de la Mt 20:19 și Glosarul, „Stâlp”; „Stâlp de tortură”.)

piatra unghiulară principală: Vezi nota de studiu de la Mt 21:42.

îndrăzneala: Sau „fără teamă”. Cuvântul grecesc parrēsía a fost redat și prin „încredere”, „a vorbi cu libertate”. (1Io 5:14; vezi și n.s.) Acest substantiv și verbul înrudit parrēsiázomai, redate deseori prin „a vorbi cu îndrăzneală” și uneori prin „a vorbi deschis”, apar de mai multe ori în cartea Faptele, evidențiind o caracteristică a lucrării de predicare efectuate de primii creștini. (Fa 4:29, 31; 9:27, 28; 13:46; 14:3; 18:26; 19:8; 26:26)

fără instruire: Deși termenul grecesc agrámmatos folosit aici poate însemna „analfabet”, în acest context el se referă foarte probabil la cei care nu erau instruiți în școlile rabinice. Se pare că majoritatea evreilor din secolul I știau să citească și să scrie, îndeosebi pentru că multe școli erau organizate în incinta sinagogilor. Însă, asemenea lui Isus, Petru și Ioan nu studiaseră la școli rabinice. (Compară cu Ioa 7:15.) Elita religioasă din timpul lui Isus considera că aceste școli erau singurele centre atestate unde cineva putea primi educație religioasă. Fără îndoială, saducheii și fariseii considerau că Petru și Ioan nu erau calificați să predea sau să explice Legea. În plus, ambii discipoli proveneau din Galileea, regiune în care majoritatea oamenilor erau agricultori, păstori sau pescari. Conducătorii religioși și alți evrei din Ierusalim și din Iudeea îi disprețuiau pe cei originari din Galileea și îi considerau pe Petru și pe Ioan „oameni fără instruire și de rând”. (Ioa 7:45-52; Fa 2:7) Dar Dumnezeu nu îi privea în acest mod. (1Co 1:26-29; 2Co 3:5, 6; Iac 2:5) Până la moartea sa, Isus le dăduse atât lor, cât și celorlalți discipoli o vastă instruire. (Mt 10:1-42; Mr 6:7-13; Lu 8:1; 9:1-5; 10:1-42; 11:52) După înviere, el a continuat să-și instruiască discipolii prin intermediul spiritului sfânt. (Ioa 14:26; 16:13; 1Io 2:27)

sala Sanhedrinului: Sau „Sanhedrinul”. (Vezi nota de studiu de la Lu 22:66.)

miracol: Sau „semn”. Aici cuvântul grecesc sēmeíon, redat adesea prin „semn”, se referă la un eveniment miraculos care constituie dovada sprijinului divin.

Domn Suveran: Sensul de bază al termenului grecesc despótēs este acela de „domn”, „stăpân”, „proprietar”. (1Ti 6:1; Tit 2:9; 1Pe 2:18) Când apare în formule de adresare către Dumnezeu, de exemplu aici, în Lu 2:29 și în Re 6:10, termenul este redat prin sintagma „Domn Suveran” pentru a indica supremația domniei Sale. Alte traduceri folosesc termeni precum „Domn”, „Stăpân”, „Suveran” sau „Stăpân (Domn) peste toate”. Unele traduceri în ebraică ale Scripturilor grecești creștine conțin termenul ebraic ʼAdonái (Domn Suveran), dar cel puțin una dintre ele folosește aici Tetragrama.

Iehova: În textul ebraic original, în Ps 2:2, verset citat aici, apărea numele divin, reprezentat prin patru consoane ebraice (transliterate YHWH). (Vezi Ap. C.)

unsului său: Sau „Cristosului său”, „lui Mesia al său”. Termenul grecesc folosit în acest verset este Khristós, din care derivă titlul „Cristos”. În Ps 2:2, citat aici, este folosit echivalentul ebraic, mașíaḥ (cel uns), din care derivă titlul „Mesia”. (Vezi notele de studiu de la Lu 2:26; Ioa 1:41; Fa 4:27.)

pe care l-ai uns: Sau „pe care l-ai făcut Cristos (Mesia)”. Titlul Khristós (Cristos) derivă din verbul grecesc khríō, folosit aici. El se referă literalmente la turnarea uleiului asupra cuiva. În Scripturile grecești creștine, termenul este folosit numai în sens sacru și figurat, referindu-se la acțiunea lui Dumnezeu de a pune deoparte o persoană pentru o responsabilitate specială îndeplinită sub îndrumarea Sa. Acest verb grecesc apare și în Lu 4:18; Fa 10:38; 2Co 1:21 și Ev 1:9. Un alt verb grecesc, aleíphō, se referă la aplicarea propriu-zisă a unui ulei sau a unui unguent pe corp, de exemplu după spălare, la folosirea lui ca medicament sau la turnarea lui pe un corp pentru a-l pregăti de înmormântare. (Mt 6:17; Mr 6:13; 16:1; Lu 7:38, 46; Iac 5:14)

Iehova: Cuvintele din acest verset fac parte dintr-o rugăciune adresată ‘Domnului Suveran’ (Fa 4:24b), expresie care constituie o redare a cuvântului grecesc despótēs și care este folosită ca formulă de adresare către Dumnezeu și în rugăciunea consemnată în Lu 2:29. În rugăciunea din cartea Faptele, Isus este numit ‘sfântul tău slujitor’. (Fa 4:27, 30) Rugăciunea discipolilor conține un citat din Ps 2:1, 2, unde apare numele divin. (Vezi nota de studiu de la Fa 4:26.) În plus, cererea Iehova, îndreaptă-ți atenția spre amenințările lor, adică spre amenințările Sanhedrinului, conține formulări asemănătoare celor din unele rugăciuni consemnate în Scripturile ebraice, precum cele din 2Re 19:16, 19 și Is 37:17, 20, unde apare numele divin. (Vezi Ap. C3, partea introductivă; Fa 4:29.)

minuni: Sau „prevestiri”. (Vezi nota de studiu de la Fa 2:19.)

au făcut această implorare: Sau „s-au rugat cu ardoare (stăruitor)”. Verbul grecesc déomai se referă la o rugăciune plină de ardoare, în care sunt exprimate sentimente profunde. Substantivul înrudit déēsis, redat prin „implorare”, este definit drept „o rugăminte fierbinte, plină de umilință”. În Scripturile grecești creștine, acest substantiv este folosit doar în situația în care cineva i se adresează lui Dumnezeu. Chiar și Isus „i-a făcut implorări și cereri, cu strigăte puternice și lacrimi, Celui care putea să-l salveze de la moarte”. (Ev 5:7) Forma de plural „implorări” arată că Isus l-a implorat pe Iehova de mai multe ori. De exemplu, în grădina Ghetsimani, Isus s-a rugat cu ardoare, de repetate ori. (Mt 26:36-44; Lu 22:32)

cuvântul lui Dumnezeu: Această expresie apare de multe ori în cartea Faptele. (Fa 6:2, 7; 8:14; 11:1; 13:5, 7, 46; 17:13; 18:11) Aici ea se referă la mesajul creștin care provine de la Iehova Dumnezeu și care subliniază rolul important al lui Isus Cristos în realizarea scopului lui Dumnezeu.

avea o singură inimă și un singur suflet: Această expresie descrie unitatea și armonia din mijlocul mulțimii de credincioși. În Flp 1:27, expresia „cu un singur suflet” poate fi redată și prin „într-un gând” sau „ca un singur om”. În Scripturile ebraice, sintagma „o singură inimă” apare în 1Cr 12:38, n.s., și în 2Cr 30:12, n.s., și transmite ideea de unitate în dorință și acțiune. De asemenea, când sunt menționate împreună, cuvintele „inimă” și „suflet” fac referire la persoana lăuntrică în ansamblul ei. (De 4:29; 6:5; 10:12; 11:13; 26:16; 30:2, 6, 10) În acest context, sintagma grecească este folosită cu sens similar și poate fi redată prin „erau într-o unitate desăvârșită în gândire și în obiective”. Aceasta era în armonie cu rugăciunea în care Isus cerea ca discipolii săi să fie uniți, în pofida mediului diferit din care proveneau. (Ioa 17:21)

Fiul: În ebraică, aramaică și greacă, expresia „fiu al/fii ai” poate indica o calitate sau o caracteristică predominantă a unei persoane sau a unui grup de persoane. De exemplu, în De 3:18, sintagma „bărbații viteji”, sau războinicii curajoși, înseamnă literalmente „fii ai iscusinței”. În Iov 1:3, expresia „locuitorii Răsăritului” înseamnă literalmente „fii ai Răsăritului”. Cuvântul „netrebnic” din 1Sa 25:17 este o redare a expresiei literale „fiu al lui belial”, adică „fiu al zădărniciei”. În Scripturile grecești creștine, cei care urmează o anumită conduită sau care manifestă o anumită trăsătură sunt caracterizați prin expresii precum „fii ai Celui Preaînalt”, „fii ai luminii și fii ai zilei” și „fiii neascultării”. (Lu 6:35; 1Te 5:5; Ef 2:2)

Fiul mângâierii: Sau „Fiu al încurajării”. Este traducerea supranumelui Barnaba, dat unuia dintre discipolii care purtau numele Iosif. Întrucât Iosif era un nume obișnuit la evrei, apostolii l-au numit Barnaba probabil din motive practice. (Compară cu Fa 1:23.) Așa cum s-a explicat în nota de studiu de la Fiul, din acest verset, expresia era folosită uneori pentru a indica o calitate sau o caracteristică predominantă a unei persoane. Supranumele „Fiul mângâierii” evidențiază, din câte se pare, capacitatea remarcabilă a lui Iosif de a-i încuraja și de a-i mângâia pe alții. Luca relatează că Iosif (Barnaba) a fost trimis în Antiohia din Siria și „i-a încurajat” pe frații din congregația de acolo. (Fa 11:22, 23) Verbul grecesc parakaléō, redat aici prin „a încuraja”, este înrudit cu termenul grecesc paráklēsis, redat prin „mângâiere” în Fa 4:36. (Vezi nota de studiu de la Fiul, din acest verset.)