M-am născut în Baku, capitala Azerbaidjanului, într-o familie cu doi copii, eu fiind cea mai mică. Tata a fost musulman, iar mama evreică. Deoarece s-au înţeles foarte bine, părinţii mei au fost toleranţi în privinţa religiei. Mama ţinea Ramadanul împreună cu tata, iar tata o lăsa pe mama să meargă la sinagogă şi să celebreze Paştele evreiesc. La noi în casă existau Coranul, Tora şi Biblia.

Eu mă consideram musulmană. Deşi n-am pus niciodată la îndoială existenţa lui Dumnezeu, erau întrebări la care nu reuşeam să găsesc răspuns. De exemplu, mă întrebam: De ce i-a creat Dumnezeu pe oameni? şi Are sens ca un om să sufere toată viaţa, iar apoi să fie chinuit veşnic în iad? Întrucât oamenii spuneau că nimic nu se întâmplă fără voia lui Dumnezeu, mă întrebam: Îi place lui Dumnezeu să-i vadă pe oameni suferind?

La vârsta de 12 ani am învăţat namazul, cele cinci rugăciuni ceremoniale spuse zilnic de musulmani. Cam pe atunci, tata ne-a trimis pe mine şi pe sora mea la o şcoală evreiască. Printre alte materii, ni s-a predat Tora şi limba ebraică. Înainte de începerea cursurilor, trebuia să ne rugăm potrivit cu tradiţia evreiască. De aceea, când mă trezeam, spuneam namazul, iar la şcoală spuneam rugăciuni evreieşti.

Căutam cu disperare răspunsuri logice la întrebările mele. De mai multe ori i-am întrebat pe rabinii de la şcoală: De ce i-a creat Dumnezeu pe oameni? Cum îl consideră Dumnezeu pe tatăl meu, care este musulman? Dacă el este un om bun, de ce ar fi necurat? De ce l-a creat Dumnezeu? Puţinele răspunsuri pe care le-am primit mi s-au părut lipsite de logică şi neconvingătoare.

Credinţa mea în Dumnezeu a fost zdruncinată în 2002. La numai o săptămână după  ce emigrasem în Germania, tatăl meu a suferit un accident vascular cerebral şi a intrat în comă. Ani la rând mă rugasem pentru sănătatea şi bunăstarea familiei mele. Ferm convinsă că Cel Atotputernic este singurul care are putere asupra vieţii şi a morţii, m-am rugat în fiecare zi ca tatăl meu să nu moară. Îmi ziceam: „Pentru Dumnezeu nu este mare lucru să îndeplinească dorinţa unei fetiţe”. Însă tatăl meu a murit.

Mă îngrozea gândul că Dumnezeu rămăsese indiferent la suferinţa mea. Atunci mi-am zis: „Ori nu m-am rugat cum trebuie, ori nu există Dumnezeu”. Eram împietrită de durere şi n-am mai putut să spun namazul. Întrucât celelalte religii mi se păreau absurde, am tras concluzia că nu există Dumnezeu.

După şase luni, doi Martori ai lui Iehova au venit la uşa noastră. Întrucât nu aveam o părere bună despre creştini, eu şi sora mea am vrut să le explicăm în mod politicos că erau pe o cale greşită. I-am întrebat: „De ce se închină creştinii la Isus, la cruce, la Maria şi la idoli dacă Cele zece porunci condamnă acest lucru?”. Martorii mi-au arătat în Biblie că adevăraţii creştini nu trebuie să se închine la idoli şi că rugăciunile trebuie să-i fie adresate numai lui Dumnezeu. Am fost surprinsă de răspunsul lor.

Apoi i-am întrebat: „Dar cum e cu Trinitatea? Dacă Isus este Dumnezeu, cum a fost posibil ca el să trăiască pe pământ şi să fie omorât de oameni?”. Şi de data aceasta mi-au arătat ce spune Biblia şi mi-au explicat că Isus nu este Dumnezeu şi nici egal cu El. Martorii mi-au explicat că ei nu cred în Trinitate. Eram uimită şi am zis în sinea mea: „Cam ciudaţi creştinii ăştia!”.

Am vrut totuşi să ştiu de ce mor oamenii şi de ce ne lasă Dumnezeu să suferim. Martorii mi-au arătat cartea Cunoştinţa care conduce la viaţă veşnică *, unde am găsit mai multe capitole legate de întrebările mele. Am acceptat imediat să studiez Biblia cu ei.

La fiecare studiu găseam în Biblie răspunsuri logice la întrebările mele. Am aflat că numele lui Dumnezeu este Iehova şi că principala sa calitate este iubirea neegoistă (Psalmul 83:18; 1 Ioan 4:8). El i-a creat pe oameni deoarece a vrut să le ofere posibilitatea de a se bucura de viaţă. Am înţeles că, deşi permite nedreptatea, Dumnezeu o detestă, iar în curând o va înlătura. Am aflat că răzvrătirea lui Adam şi a Evei a avut consecinţe triste pentru omenire (Romani 5:12). Iar una dintre acestea este moartea celor dragi, aşa cum s-a întâmplat cu tatăl meu. Însă Dumnezeu va repara aceste tragedii în apropiata lume nouă, unde morţii vor fi readuşi la viaţă (Faptele 24:15).

Am găsit în Biblie răspuns la întrebările mele. Am început din nou să cred în Dumnezeu. Pe măsură ce i-am cunoscut mai bine pe Martorii lui Iehova, am înţeles că ei formează o familie mondială. Am fost impresionată de unitatea şi de iubirea dintre ei (Ioan 13:34, 35). Ceea ce am învăţat despre Iehova m-a făcut să-mi doresc să-i slujesc. Astfel am decis să devin Martoră a lui Iehova şi m-am botezat la 8 ianuarie 2005.

Argumentele convingătoare ale Bibliei mi-au schimbat în bine întreaga concepţie despre viaţă. Explicaţiile logice pe care le-am găsit în Cuvântul lui Dumnezeu m-au ajutat să dobândesc pace lăuntrică. Speranţa că tatăl meu va învia şi că îl voi revedea mi-a adus multă bucurie şi mângâiere (Ioan 5:28, 29).

De şase ani am o căsnicie fericită alături de soţul meu, Jonathan, care îi slujeşte şi el lui Iehova. Amândoi am învăţat că adevărul despre Dumnezeu este logic şi clar, dar şi foarte preţios. De aceea, ne bucurăm să le împărtăşim şi altora speranţa noastră minunată. Acum ştiu că Martorii lui Iehova sunt creştini adevăraţi, nu „ciudaţi”.